Articol aparut in octombrie.2008, in revista AGERO- Stuttgart-Germania,

revista a Asociatiei Germano-Romana

Încă un pas în numele poeziei

Maria-Diana Popescu , redacţia Agero

Poezia Marianei Dobrin este spovedanie, revoltă interioară, aspiraţie, renunţare, iubire, o căutare a sinelui (în sensul de quête), o punere în ordine metafizică a fiinţei pînă cînd paşii săi în numele poeziei vor înflori din nou cu alte metafore, încercînd să asigure o atmosferă prin care să nu existe, vorba cronicarului, „altă mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. O rostire sensibilă, un lirism pur, epurat de orice balcanism postmodern, ţîşneste parcă dintre pereţi de cristal, în mare parte poemele fixează instantanee sufleteşti, mici tablouri, inefabile fulguraţii ale imaginaţiei, succinte reflecţii.

Mariana Dobrin semnează volumele: „Lacrima din rugăciune”, „Raiul cuvintelor” (poezii religioase), „Îngerul albastru” (poezii de dragoste), „Cartea, un prieten bun”, „Hai la şcoală”, „Ghici” (poezii pentru copii) şi alte cîteva zeci de cărţi de specialitate, metodice, jocuri pentru exersarea deprinderilor motrice de bază la copii, precum „Studiul asupra măsurătorilor biomotrice la şcolarul mic”, lucrare la nivel de ţară, reluată după patru ani , păstrînd metodologia de lucru, dar cu referire la elevii ciclului gimnazial, toate coordonate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Profesoara Mariana DOBRIN este o perseverentă participantă la concursurile naţionale de epigramă, poezie umoristică, fabulă, la o parte dintre ele fiind laureată. Un volum de epigrame şi poezie umoristică „Satira la scenă deschisă” se află pe masa de lucru.

Premii obţinute: premiul III la Concursul Naţional de Creaţie a Epigramei "COBRA" -2004, Reghin, Editia a XI; MENŢIUNE la Concursul Naţional „ETERNA EPIGRAMĂ” Cluj, 2005; Premiul I la Concursul de Epigramă „SPINUL”, Baia, Mare, 2006 şi 2007; MENŢIUNE pentru manuscris (poezie umoristică, fabule, epigramă) la Festivalul Internaţional de Umor „CONSTANTIN TĂNASE”, Vaslui ,2006; Premiul II pentru epigramă la Concursul Naţional „PE ARIPI DE DOR DOMNESC”, 2008, tot la acest concurs premiul III pentru poezia iubirii. Apariţii în antologii: „Antologia Epigramei Româneşti”, 2007; „Armele lui Cupidon”, 2007; „Zigzag umoristic”, 2007; „Epigramiştii la ... şcoala vieţii”, 2006; „Epigrame cu şi despre femei”, 2006; „Cuget, deci exist, dar nu mai rezist”, 2005; „Tradiţii religioase”, 2005.

Poeme de Mariana Dobrin

ÎNGERUL ALBASTRU
Îmi putrezesc zilele pe la colţuri.
Anii adastă şi mi se aşează în paturi adânci
prevestind că începutul are şi sfârşit.
Răsucesc sensul cuvintelor pe toate muchiile,
apoi le trimit să umble prin lume.
Le aştept să-mi aducă un semn.

Prea des mi-am tocat la ruleta norocului
darul inocentelor trepte.
Am umblat cu frenezie pe drumul soarelui
aşteptând pe ţărm pescăruşii,
prinzându-mă în jocul de-a „ea şi el”.

Prea des furtunile mi-au năvălit în zarea vieţii
hrănindu-mă cu otrava izvorâtă
din unele cuvinte cu sensuri secrete.
Mi se destramă amiaza fără să o ating.
Mă înveşmântez cu straiele înserării.
Îngerul albastru ştie
că tot ce se petrece dincolo de fereastră
mă înstrăinează de o destrămare parfumată.

Nu am niciun nume,
Nu cred că mi se potriveşte vreunul.
Nu semăn cu nimeni
sau poate, cine ştie...
cu îngerul albastru.

GÂNDURILE

Iubesc la nebunie nopţile –
preludii albastre ce mă înfrunzesc până la refuz
cu gânduri ce mă condamnă să visez.
Mă preschimb în braconier şi
împreună cu licuricii
fur stelele de pe luciul apei,
cântecul ploii, golesc luna de lumină ...

Iubesc incurabil nopţile
când pot să mă rătăcesc în foşnetul gândurilor.
Adesea mă arunc în secunda speriată
a veacului încărcat de vacarm şi nelinişti,
secunda ce uneşte nu desparte cuvintele –
clepsidre ce închid în mii de înţelesuri
gândurile pe care le trimit
hoinare, fără mine, în cetate
să întâlnească alte gânduri – gândurile voastre –
prelungiri ale timpului prezent şi viitor
care aleargă înaintea mea
cu cel puţin o lungime de viaţă.


DESPRE MINE

Ce ştiţi voi despre mine?
În fiecare zi învăţ să nu privesc înapoi,
învăţ să nu pun piedici.
Mă zbat să lărgesc până la marginea orizontului
pătrăţelul şotronului meu din copilărie.
Mă fascinează vârtejul infinitului.
Îmi lipesc privirea de bolta cerului
să desluşesc alfabetul însemnat pe câte o stea
şi glasurile singurătăţii.
Când mă îndurerează timpul şi oamenii
evadez în armoniile seducătoare ale muzicii –
prietena mea credincioasă, comunicarea universală.
Ea mă învaţă adâncimea seninătăţii.
Din când în când mai plâng cu lacrimile timpului
pe care le preschimb în rugăciune.
Mă rog pentru mine, pentru tine, pentru noi.
Mai apoi mă privesc din afară cu detaşare,
ca printr-o lunetă.
Mai am atâtea de lucrat la propria-mi devenire.
Aş dori să îmbrac pe rând
toate formele vitale şi culorile universului.
Am nevoie de un strop de absolut.
Vreau să învăţ să ascult până la capăt tăcerea –
cea care se descurcă fără ajutorul cuvintelor.
Vreau să înţeleg ce se întâmplă între cuvinte.
Nimeni nu m-a învăţat să ascult cu răbdare tăcerea
Şi pentru că am atâtea de spus – tac.
Nu revărsaţi şuvoaie de cuvinte peste necuvintele mele.


ÎNCREMENIREA CUVINTELOR

Mi-au încremenit cuvintele
în stâlpii tăcerii reci.
Strig păsările cerului,
le dăruiesc trei stele
şi Carul Mare.
Le trimit să te caute.

În amurg se întorc fără tine.

Suntem despărţiţi
ca apele de uscat.
Între noi depărtarea
s-a aşternut
ca o pădure de nepătruns.

Stau la început de anotimp,
îmbrăcată în cămaşa rece a singurătăţii
şi consum zilele din calendar.

Drept antidot
mă arunc într-un poem
şi încă te mai caut.


ARTĂ POETICĂ

Ploaia şi
deodată stelele
s-au revărsat în afara cerului,
peste lume.
Unele s-au aşezat
aici în marginea albă a paginii
şi aşteaptă să se nască poemul
în camera tăcută cu pian
sau pe strada îngustă a vechiului oraş.
Adun câteva sentimente,
le aşez pe hârtie,
modelând cu grijă literele, cuvintele.
Îmi scot din piept inima
şi le încălzesc la flacăra ei.
Întinde mâna!
Poţi să o atingi, să o săruţi…
Ai grijă să o aşezi la loc.
Din ea ies visele mele
ca nişte păsări
care fac autostopul
către inima ta
cu sonete medievale.


REZUMATUL EXISTENŢEI MELE

Timpul
o să-mi coboare umerii
tot mai mult.
Îi simt atingerea
cu remuşcări şi speranţe.
Sufletul îmi e încărcat de ele,
de ce-ar fi fost,
ori ce-ar putea să fie.
Dacă-n trecut
n-am fost o rază,
nici curcubeu
şi nici culoare,
poate voi fi,
de mai am vreme,
lumină-albastră
sau cer cu stele
scânteietoare.

Timpul
m-ajunge din urmă
cu zbateri de-aripă
şi-aleargă
cu mine-n spinare.
Drumul - prea lacom
mă soarbe-ntr-o clipă,
mă duce direct
spre-nserare.


CULOAREA IUBIRII

Ştiu că nu suferi de daltonism.
În ceea ce te priveşte
nu uit nici cele mai mici amănunte.
Sărutându-ne inimile
intrăm în săptămâna oarbă.
Ar putea fi luna, anul,
dacă ne vom îmbolnăvi de vise
în toate modurile posibile
şi vom înmuguri pereche de aripi
în visul întreg
încărcat de un ocean de culoare:
tu jumătate, eu – cealaltă jumătate.
Iubirea are culoarea lui Dumnezeu.


PRIVIGHETOARE

Vă rog să nu mă mai căutaţi!
Mă voi ascunde o vreme într-o privighetoare.
Ştiu că nu e prea arătoasă
precum pasărea liră sau păunul,
dar nu îmi pasă.
Nu îmi pasă că nu are strai ales,
nu are ţinută impetuoasă,
dar trilul ei,
trilul ei e fermecat.

Îl ascult în pădure
dimineaţa, foarte devreme
când alte păsări nu s-au trezit.
Nu îi place să se amestece
în neamul păsăresc fără rost.
Mai cântă şi spre seară,
înalţă triluri până la stele.
Eu cred că îi cântă lui Dumnezeu.

Nu ucideţi privighetoarea!


SINGURĂTATE ÎN DOI

Vara ni se topeşte în palme,
Sclipiri din priviri ni se sting.
Tăcerea ne invită la nostalgii vegetale,
fluturi de gheaţă ne-ating.
Pe mâini lianele nu ne mai înfloresc,
nu se mai prind
de arcul şoldului moale.
Sufletul speriat –
un liliac spânzurat de stele,
ţipă ca un sfârşit de vară.
Deşi stăm lipiţi
numai eu îl aud.

Între noi
d e p ă r t a r e a
a început să îşi sape
culcuşul într-un viciu floral
stimulat de belşugul de lacrimi şi ploi.

METAMORFOZE AMÂNATE

Mă voi schimba cu timpul
într-o amforă graţioasă,
cu rotunjimi frumoase,
pictate în culori.
La fiecare masă
voi sta doar eu cu tine
şi zilnic mă vei umple
cu minunate flori.

Voi deveni ulciorul
din care vei bea
vinul de sărbători
sau ceaşca din care
vei sorbi, pe îndelete,
cafeaua de dimineaţă.

Poate aşa mă vei săruta
de mai multe ori.


FÂNTÂNA

În ciutura neagră, bătrână
îmi tremură greu amintirea,
iar cumpăna veche-a fântânii,
ce-şi ştie de veacuri menirea,
scrâşneşte strident într-o doară
când apa o urcă-n lumină
să stingă pârjolul de vară.
Când gura-nsetată mi-apropii
de buza ciuturii plină
şi sorb cu nesaţ povestea adâncului,
mă-mpărtăşesc din viaţa
ce ţâşneşte ca ofrandă,
din seva pământului.
Prin cântecul ciuturii pur
chipu-mi privesc
în oglindă mai clar
şi spăl cu răcoarea ei fardul,
întins ca o mască de var,
ce-ascunde a timpului urme
săpate în sigur contur
de jocul ce-l poartă hazardul
ce tropăie-n jurul meu dur.
Şi-n preajma fântânii se vede
a timpului mână cum sapă,
când zidul fântânii-o să cadă
eu fi-voi de mult
doar o frunză pe apă.

LEGEA LUI DUMNEZEU

Cum faci Tu Doamne când împarţi?
Ce legi Te mână când faci daruri
unui copil abia născu,
curat ca lacrima Maicii Tale?
Arunci sămânţa la-ntâmplare
de unu-ajunge rege,
iar altul simplu rob?
Grăuntele-ncolţeşte
cum Tu ai hărăzit,
sau face fiecare
cum vrea sau e-ndemână?
Hazardu-l dijmuieşte
sau e doar a ta mână?
De ce, din bob curat,
la început de drum,
din unul iese-o floare,
din altul buruiană,
de ce se-nchide-o poartă,
cine greşeşte oare?
De ce îngădui asta,
Prea Bunule Părinte,
ca din sămânţa nouă
să iasă un tâlhar,
iar altu-alege calea
smerită din altar?
N-ai pus sămânţă bună -
egal în fiecare,
sau foloseşti în taină
câte un alt cântar?
Nu pot găsi răspunsuri,
nu ştiu a Tale legi,
dar eu Te rog, Preasfinte,
să-mi faci şi mie-un dar:
cu marea Ta putere,
din marea-ţi bunătate
să-mi dai un bob de har!

TABLOU BIZAR

Un cer albastru împânzit cu nori,
Abstracte forme cenuşii, bizare,
Le poartă vântu-aiurea în văzduh,
Imense personaje legendare.

În stranii forme norii se desfac,
Acolo-n dreapta parc-ar fi un zmeu
Ce poartă-n braţe-o stâncă sau copac,
Dar iată se preschimbă într-un leu,

Ce are coama-n vânt şi fălci deschise,
Grumazul zdravăn este ferm şi drept,
Încet, încet se schimbă în călugăr
Cu barbă lungă, ochi de înţelept.

Şi razele de soare îi aşează
O diademă peste chipu-i mut,
Ca-ntr-o icoană veche de la ţară,
Păstrată vreme lungă într-un schit.

CLIPELE
(autumnală)

În mine cade toamna cu frunze ruginite,
Mă invadează păsări lipsite de culoare,
Un cântec moare-n suflet cu plânsul tremurat –
S-a-mbolnăvit pădurea de-atâta aşteptare.

Se-nvolburează vântul pe valea dintre ani
Şi în păduri miroase a frunze împuşcate,
Secundele – jivine se-ascund printre copaci,
Să nu fie găsite, să nu fie vânate.

Ca pe-o cămaşă aspră îmbrac singurătatea,
Cu chingile de gânduri leg timpul care trece,
Închid cu-nfrigurare secundele în casă
Să nu se risipească prin vântul toamnei rece.

Ce sadică plăcere au clipele hoinare (!),
Prin fiece perete în lume evadează.
Afară-n vânt sălbatic, doar caii înspumaţi
Îmi muşcă din clepsidra ce mi se-mpuţinează.

VERDE-MARIN

Verde-marin, verde-marin,
mă fascinează prima oară
privirea ta cu iz felin
ce lacomă se înfioară.
Se-agaţă de obrazu-mi fin,
de catifeaua mâinii albe,
de sânii mei ca flori de crin
şi de mărgeanul gurii-n salbe.
Urechea mi-o încânţi şoptit
şi ca un şarpe mă-mpresori,
m-atragi în jocul născocit
cu braţe pline de fiori.
Verde-marin, verde-marin,
cu o mişcare ca-ntr-o doară,
Verde-marin, verde marin,
mătasea de pe trup coboară.
Din toate părţile păcatul
ne copleşeşte, ne vânează
şi clipa, strâns bătând din aripi,
deasupra noastră aiurează.
Beţie, fără strop de vin,
ne-a copleşit făr’ de scăpare,
vioara şoldului meu fin
sub gura-ţi lacomă tresare.
Lumina frântă prin fereastră
în umbra camerei se cerne,
ne-nvăluie-n mantie-albastră,
pe trupul nostru se aşterne.
Îmbrăţişarea ei se-aşează
peste a noastră îmbrăţişare,
cu albe aripi ne cuprinde,
ca o mireasmă-n sanctuare.

E TIMPUL

Am înţeles că bate ceasul
Să mă retrag în cuibul meu,
Să trag oblonul la fereastră
Şi să vorbesc cu Dumnezeu.
Să scotocesc prin buzunare,
Bucăţi de linişte s-adun,
Să pun cristalul în cuvinte
Ca-n rugăciunea ce o spun.
Cu sufletul descătuşat,
Cu picături din călimară
S-aduc aproape orizontul
Şi timpul scurs să nu mă doară.

POETUL

Eşti orologiul timpului fecund,
Să torci din firul lui veşmânt de preţ,
Cuvintele te ard, iubeşti profund
Şi slovelor tu nu le-aduci dispreţ.

Mângâi poemul ca pe o femeie
Şi litere înşiri cu-atâta drag
Ca fluturi de lumină şi de vise,
În nopţi de trudă le aduni şirag.

Cuvântul pentru tine-i Dumnezeu,
Poemul este fiul şi-l vrei viu,
Îi dai iubire, suflet şi speranţă
Şi viaţa ta i-o dai acestui fiu.

Înlănţuit de vise şi iubire
Tu înger trist, gladiator sau zeu,
Alături de poemul tău în flăcări
Aştepţi să te-ntâlneşti cu Dumnezeu.

DILIGENŢA

Se lasă înfrunzire pe crengile de tei
Sub raze de luceferi în cioburi fulgerând,
De-atâta înserare se plimbă mândră luna,
Prin jarul plin de stele ce se aprind pe rând.


Şi gândul meu aleargă prin Căile Lactee,
Cu-o diligenţă zveltă-mbrăcată în culori,
Iar caii ei s-adapă din cupa aurită
A lunii aşezată lâng-un fiord cu nori.

Trimite gândul tău să urce-n diligenţă,
Acolo să păstrăm secretul pentru noi.
Întregul cer la noapte,
doar noi să-l luăm cu-arendă,
Iar stelele de aur să le-mpărţim la doi.

FĂRÂMA DE TIMP

Prea plinul din mine mă-ndeamnă acut
Să-mpart înzecit bucurii şi lumină,
Vă cer insistent o fărâmă de timp
Şi-un zâmbet de care speranţa-mi se-anină.

Prea mare e graba ce sapă în noi,
Prea mică răbdarea de a ne-nţelege,
Prea lesne cădem în gheţar de uitări,
Prea mare e ura ce fructu-şi culege.

Prea aspru e drumul pe care ideea
Aleargă să-ajungă la tine, la voi,
Prea grea este calea pe care răspunsul
Se zbate să-ajungă-napoi.

Prea harnici clădim ziduri reci între noi,
Prea iute-mpletim din spini seci o cunună,
Prea grabnic o punem pe-o frunte lovită
Când simplu ar fi să-i întindem o mână.


IPOSTAZE

De n-aş fi fost ceea ce sunt
Mi-aş fi dorit să fiu câmpie
Şi-n urmă pasul să-ţi sărut,
Tu – să vibrezi cu frenezie.

Apoi, un timp, vreau să fiu soare
Mereu cu mine să te simt
Şi să te pierzi în răsfăţare
Când blând pe umăr te alint.

Şi dacă foame o să-ţi fie
Să nu te-ngrijorezi deloc!
Îţi tai din soare o felie
Şi-ţi pun trei raze la mijloc.

Când setea îţi va arde gura
Mă schimb în ploaie visătoare
Şi-ţi voi aduce băutura
În cupa crinilor din floare.

Nu îmi displace nici pădure,
În vraja mea să te îmbrac,
Să te îmbăt cu-arome pure,
Să mă iubeşti şi eu să tac.

Dar cel mai mult vreau să fiu mare,
Cu valul alb, ameţitor,
Să te cuprind până în zare,
Ca tu să simţi cât mi-e de dor!

DESPARŢIRE

Din ochii mei prea trişti va curge noapte
Şi sângerez prin fiecare por,
Tristeţea mă sărută-ncet pe pleoape,
Îţi duce vântul numele-ntr-un nor.

Parfumul tău altcineva îl gustă,
In patul alb din lemn de trandafir
Şi alte mâini vor mângâia cetatea,
Pe care eu rămân doar s-o admir.

Iar ochii tăi cu vijelii de stele,
Prin mine vor privi indiferenţi
Şi zâmbetul, ce-l ştiu atât de bine,
Nepăsător spre mine îl îndrepţi.

INOCENŢĂ

Acum te-mbrăţişez cu risipiri de şoapte
Şi lanţ de braţe albe pe umeri îţi aşez,
Un înger palid trece cu zborul lui prin noapte,
Sub tandra-ţi mângâiere cu ochi deschişi visez.

Aşa să ne păstrăm, curaţi o veşnicie,
Cu fluturii pe frunte şi mările-n priviri,
Cercei amari de lacrimi pe-obraz să nu ne fie
Şi nici poveri prea grele pe braţele subţiri.

Să nu cunoaştem spaima pe drumuri încurcate,
A rănilor durere străină să ne fie,
Cuţitul din priviri cu ură aruncate,
Să stea cât mai departe, spre noi drum să nu ştie.

Doar floarea inocentă a dragostei, pe veci,
Ascunsă s-o păstrăm în cupele de stele,
Din care să sorbim când nopţile sunt reci,
Licoarea ei fierbinte şi să zburăm spre ele.

FATA MORGANA

O călătoare pasăre e fericirea;
Nu poţi şti niciodată când soseşte,
Nu este sigur nimeni dacă-a prins-o,
Cât vrea să stea şi când te părăseşte.
Se poate întâmpla să fie-aproape,
Să fluture pe lângă tine-n zbor.
Întinde-i mâna, nu rata momentul,
La semnul ei nu fi nepăsător!
Când vine-n dansu-i plin de flori şi soare,
Pe umăr ţi se-aşează delicat,
Deasupra, lângă inimă, în stânga,
Atunci te simţi cu sufletul bogat.
Te bucură din plin de-a ei prezenţă,
Incandescent trăieşte orice zi,
Şi fără sens să nu laşi nicio clipă,
De flăcările ei nu te păzi!
Să nu încerci să inventezi capcane,
Sau laţuri să o prinzi mai mult să stea,
Că pasărea dorită – FERICIREA,
La fiecare stă doar cât vrea ea.

SEMNE

Strămoşii învârtesc o horă-n mine
Cu doine vechi ce-mi susură prin vine.
În albul calcar scoicile rescriu
A lor istorie pe care-aş vrea s-o ştiu.

Noptirea-n plete lungi mi se-aşează
Şi urc pe stânca zveltă ce visează
La mări de-azur ce-au fost cândva apuse
Demult, departe-n altă eră duse.

Mă leg vânjos de vârful muntelui
Cu toate funiile vântului,
Urechea mea atent vrea să asculte
Povestea vieţii lui de falnic munte.

Miresme-adie umere de flori,
In stâncă scoici de-argint visează mări,
Păstrând pe forma albă şi subţire
Străvechi ceaslov din vremi de fericire.

Din munte-ncet deşuruberz o scoică
Şi-un melc spiral ce poate i-a fost doică,
Un ciob străvechi de oală smălţuită
Din pieptul stâncii-n taină adormită.

Copacii mişcă aripi fără pene,
Un cui de gând înfig şi caut semne
Şi zbor în hăurile din Olimp
În vremurile fără anotimp.


AUTOBIOGRAFIE PE-O FILĂ DE POEM

Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea,
Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.
Când la uşă simt că-mi bat grijile pe cai în spume,
Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume.
Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate,
Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâietate.
Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar,
Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar,
Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc,
Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.
Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând,
Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.
Plec apoi, pe-un nor ca neaua, să îl rog pe Cel de Sus
Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.
După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale,
Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.
Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.
Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă? „Da, se cheamă fantezie,
Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine,
Jocul sunetelor ample ale muzelor divine,
Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară,
Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.
Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea,
Cu-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea!”

PLOAIA

Plouă afară şi plouă şi-n mine,
Din ochi simt şuvoaie de ploaie curgând,
Un nor îmi coboară pe pleoape şi-mi vine
S-acopăr tot cerul şi-n mâini să-l cuprind..

Plouă întruna în suflet şi-n gând,
Plâng streşini prelung şi oftează din greu,
Bacovia parcă se aude plângând
Şi orele curg peste umărul meu.

O ceaţă se-nalţă ca voalul subţire,
Şi cercuri verzui se tot mişcă pe ape,
Doar valuri aleargă ritmat sub privire
Şi-mi leagănă gândul departe-aproape.

Tristeţea pătrunde în suflet profund,
Ascult tânguitul de ploaie pe case,
Mustesc iar de apă şi cer şi pământ
Şi ploaia, doar ploaia
Îmi curge prin vine, prin suflet,
prin oase.

CEAS DE RUGĂ

Deschid larg uşile din mine,
mi-ascult sufletul în adâncul tăcerii.
Întind aripile sublime ale rugăciunii
spre porţile înalte cu vitralii bizantine.
Din altar se revarsă ca o vrajă lumina,
miresme de smirnă şi tămâie.
Acum, în ceasul primăverii,
întorc înspre mine privirea,
vreau să învăţ să duc pe braţe luna,
încerc să-mi şterg de pe buze întrebările
şi din suflet dorinţele lumeşti,
dar până când şi până unde?

Vreau să învăţ să-mi rănesc buzele
cântând psalmii ninsorilor târzii,
iar glasul meu, Doamne,
prefă-l într-o stâncă
ieşită din timp
la ceas de rugăciune.


PSALM

Nu mă plâng de singurătate,
ci de mulţimea păcatelor.
Doamne, Ţi le aşez la picioare
să le striveşti, să le spulberi,
să nu mă mai caute.
Lasă-mi nopţile să-Ţi spun despre mine.
Nu mă uita pe drumuri
pe care le-am mai colindat,
rătăcindu-mă-n plus.
Salvează-mă de acest nimic,
ajută-mă să-mi întâlnesc mântuirea.
Nu vreau să pier ca un grăunte,
în beznă să mă prăbuşesc,
un timp mă lasă să-ţi duc crucea,
să mă dezbrac de ce-i lumesc.
Dă-mi speranţa că voi izbândi
să mă redau mie pe mine,
fă-mă victima Ta,
lasă-mă să mă îngrop în Tine.

ETERNA CĂUTARE

Spre Tine urc a trudei mele roade,
smerită, în genunchi, mă voi ruga mereu.
Te caut şi-n văzduh, şi-n piatră, şi în soare,
în tot ce ai zidit chiar dincolo de timp.
Am înţeles că nu e-ngăduit
nevrednicului om prea mult să scotocească.
Chiar dacă îndoieli mă rod, mă chinuiesc
nu-nseamnă, Doamne că hulesc.
Am curăţat grădina sufletului meu
şi-n ea am semănat grâu mult
cu chipul Tău pe bob de aur
Deschide-mi poarta, Prea Slăvite,
primeşte-mă la masa Ta
şi marea taină mă lasă
în faţă s-o privesc..
Pe drumul îndoielii nu-ngădui să pier,
mă prinde-n paza Ta pentr-o eternitate.
Ceresc Părinte-Ţi mulţumesc,
eu ştiu că eşti aici din vremi îndepărtate,
dar rogu-Te fierbinte, chiar dacă mult greşesc,
când voi desface mâinile din rugă
în palmele-mi fierbinţi
un semn vrea să găsesc,
că poate setea mi se-alină.
Eu sunt ulcica Ta de lut,
Te rog să pui în ea lumină.


O PUNTE CĂTRE CER

Pe-o muche de pământ pustie-n întuneric
În lume rătăceam prea trist şi fără tine
Şi nu aveam un înger de mână să mă poarte,
Să-mi spună ce e rău, să-mi spună ce e bine..

Am căutat să aflu o punte către cer
Prin rugăciuni pioase, fierbinţi - rai de cuvinte,
Tu vino să-mi zideşti al veşniciei chip!
Învaţă-mă să urc a Tale trepte sfinte!

Prin raza de lumină mă leg de lumea Ta,
Mă leg de cer o, Doamne, prin rugă până când
Statornica-mi credinţă cu lacrimi şi simţire,
Ajunge sus la stele şi-Ţi lasă al meu gând.

- Nu, fiule, nu este în van strigarea ta
Şi lacrima-ţi fierbinte nu este risipită!
Eu sunt mereu cu tine, de vei dori, Eu vin
Şi rugăciunea ta iţi este auzită.

- Acum mă simt uşor şi-mi e atât de bine
Când ştiu că eşti nădejde a umărului meu,
Spre casă drumul, Doamne, eu îl găsesc cu Tine,
Credinţă fără margini îmi e cuvântul Tău.