Ingerul albastrru si Lacrima din rugaciune


13 decembrie 2008

Mariana Dobrin nu este o debutantã. Ne-am mai întîlnit de multe ori cu cãrţile ei, chiar în paginile acestui ziar. De data aceasta, dã la luminã douã cãrţi deodatã: Îngerul albastru şi Lacrima din rugãciune, amîndouã publicate la Editura Tiparg, din Piteşti, în anul 2008. Atît într-un volum, cît şi în celãlalt, nu ştii ce sã preţuieşti mai mult: textul literar sau arta plasticã? Pentru cã poeta se dovedeşte şi o talentatã creatoare în domeniul esteticii culorii şi desenului, ilustrate în paginile cãrţii cu reproduceri dupã tablourile ei cu peisaje, portrete,
icoane pe sticlã, goblenuri şi chiar compoziţii abstracte.
Nu artã pentru artã. Sînt cãrţi cu mesaj. Cînd e vorba de Lacrima din rugãciune, chiar îndemnuri, sfaturi pentru creştini, parabole, predici versificate. Care ar putea fi citite chiar în bisericã. Precum o veche vestalã, poeta reaprinde şi hrãneşte din sufletul ei flacãra credinţei. Nu întîmplãtor, PS Calinic, Episcop de Argeş şi Muscel, se roagã pentru ea. „Dumnezeu sã binecuvînteze pe ostenitoarea acestor cãrţi, pe cei care o vor citi şi vor împlini învãţãturile lui Hristos în ziaţa de zi cu zi!“.
Frumos versificat, mesajul este limpede, curgãtor, fãrã poticneli, fãrã întortocheri labirintice, pe înţelesul tuturor, pînã şi al copiilor care de-abia au învãţat alfabetul. Şi poezii de dragoste. Fãrã nostalgia unui paradis pierdut, fãrã complexe, fãrã sfîşieri, dimpotrivã, într-o continuã sãrbãtorire a trãirilor prezente într-un consens pe care cautã sã-l croiascã pe mãsura fericirii. În contextul contemporan al literaturii postmoderniste, Mariana Dobrin ne oferã o poezie de modalitate postpaşoptistã, simplã, optimistã şi uşor naivã, atîta cît trebuie ca sã îi dea un farmec deosebit. Este evidentã ambiţia autoarei de afirmare.
Ca şi cum producţia artisticã nu ar fi suficientã în sine, îşi face rost de puncte de sprijin. Dar are şi norocul nemaipomenit ca sã-i fie lector de carte un episcop (PS Calinic) şi doi profesori universitari (dr preot Ion Popescu şi dr Mircea Bîrsilã, unul dintre cei mai de seamã poeţi, la care se adaugã poeta Diana Popescu şi criticul literar Marian Barbu). Pînã şi dedicaţiile sînt grãitoare „Dedic acest volum de poezie, cu toatã dragostea, mamei mele VOICHIŢA STOIAN - PRIVIGHETOAREA MUSCELULUI, cel mai reprezentativ creator şi rapsod al zonei Argeşului, şi dedic aceste poeme copiilor mei Andreea şi Ovidiu, precum şi soţului meu Nicolae Dobrin - cel mai bun şi iubitor om de pe pãmînt“. Cu asemenea mamã, cu asemenea soţ, cu asemenea cãrţi, nu are voie decît sã fie fericitã şi mîndrã de sine şi nu are cum decît sã fie preţuitã în comunitate.

GELOZIE (idilã)

De-atîtea zile plînge Cerul!
Chiar şi-n aceastã dimineaţã
Pãmîntul şi-a-nãlţat reverul,
La gît şi-a pus fular de ceaţã.
Şi toate vãile-şi îmbracã
În voaluri umede, lãptoase
Şi roagã Cerul sã mai tacã,
Destul cu toanele-i ţîvnoase!
Dar Cerul stã posomorît,
Cu norii traşi vîrtos pe frunte,
Priveşte spre Pãmînt urît,
Trimite ploaia sã-l înfrunte.
A pus sechestru peste Soare,
Nu-l las-o clipã sã se-arate,
Nu ştiu ce supãrare are,
Cã doar Pãmîntu-i este frate.
La stele şi la Doamna Lunã
A pus de strajã nori şi vîntul,
Le-a pedepsit de-o vreme bunã
Sã nu se vadã cu Pãmîntul.
Plutea în aer dezolarea,
Insuportabil-aşteptare,
Toţi munţii, apele şi marea
Puneau aceeaşi întrebare.



Autorul articolului, scriitorul Marin Ionita