ŢARA LUI PAPURĂ-VODĂ
SAU
JURNAL CU AROMĂ DE PAMFLET
MANIFEST
“Trăim pentru a manifesta.
Regulile morale şi cele estetice sunt aceleaşi.
Orice operă care nu manifestă este inutilă prin
însuşi acest scop. Orice om care nu manifestă este inutil”
A. Gide
SCRISOARE LUI BĂDIŢA CREANGĂ
Mai vino pe la noi, bădiţă Creangă! Ne este dor să ne mai spui poveşti
Şi amintiri hazlii şi buclucaşe din bojdeuca ta din Humuleşti.
Că azi poveştile sunt cam pe dos, nu mai au graiul blând, moldovenesc,
Sunt încărcate de picanterii, că-mi este jenă să-ţi mai povestesc.
Să ştii bădie, că acum Păcală, nu mai e fleţ ca-n basmu-ţi şugubăţ,
S-a înhăitat cu multe haimanale şi umblă să ne pună pielea-n băţ.
Nici ursul nu mai e certat cu vulpea, a devenit mai diplomat şi el,
A racolat-o-ntr-un harem de “dame” şi-ncing “afaceri la înalt nivel”.
Cocoşul are astăzi punga plină şi badigarzi şi-a luat de la Ivan,
Vreo douăzeci de draci, să îl păzească la vilă, la chermeze, la volan.
Iar fata moşului, atât de bună, ce-n vremea ta trudea cu-atâta chin,
Azi n-are chef să dea la orătănii, doreşte să se facă manechin.
Nici lupul nu mai bate-n poarta caprei, la uşa noastră bate şi cere să-i plătim
Facturi tot mai umflate, impozite şi taxe, de unde-om scoate banii, bădiţă,
nu mai ştim.
Scrisoarea mea, bădie, să te găsească-n pace! îmi pare rău că-ţi dau veşti triste, asta este.
În fiecare zi ne este dor de tine, când ai puţină vreme, mai scrie o poveste!
FABULA CORBULUI
La mijloc de codru poiana se-ntinde.
Ce crudă e iarba, înaltă şi mare!
Cumătra roşcată văzduhul cuprinde,
Scrutează cu ochii întinsul de zare.
De-odată privirea se-ndreaptă mirată
Spre corbul ce zboară, de-asupra-i, sub nori.
Crezu că-l lovise o boală ciudată,
Cu spaimă în suflet o prinse fiori:
Acesta zbura cu tot coada-nainte,
Pe când, lumea toată, cu ea înapoi.
Cumătra-l întreabă, mieroasă-n cuvinte:
-E-o boală ciudată pe sus pe la voi?
Te-ncearcă microbii, vreun greu beteşug,
Ori poate azi-noapte ai tras vreo beţie?
-Nu, dragă cumătră, e-un mic vicleşug,
Aceasta e moda în democraţie.
Păi lumea întreagă azi face ce vrea,
Dorinţa e lege şi pofta e mare.
Cumătra îşi zice: E timpul şi ea,
Urgent, să purceadă la marea schimbare!
Porni prin pădure cu coada-nainte,
Mişcând lent din şolduri şi provocator.
Ascuns după-o tufă, Martin, cel cuminte,
Zăreşte roşcata şi-l ia cu fior.
Vecinii îl şctiu că-i un tip liniştit,
Când e un scandal, rezervat dă ocol,
Dar văzând scena asta, cum stătea el pitit,
Îşi ieşi rău din fire şi trecu la viol.
Tăbărâ pe cumătră şi-o surprinse de-odată,
O întoarse pe faţă, mai apoi şi pe dos;
Se luptă biata vulpe şi scăpă de-şe-la-tă,
Alergă zăpăcită, blestemând mânios.
Se întoarse la corb şi-l certă furioasă:
-Eşti un tip mincinos, gură mare şi rea,
Spui că-n democraţie e o viaţă frumoasă
Şi că azi toată lumea poate face ce vrea?
-Tu te superi pe mine fără rost, draga mea,
Este o nedreptate că mă faci mincinos,
Dar să ştii, numai sus ai foloase din ea,
Şi nici când nu va fi pentru voi, cei de jos.
BANII VORBESC
De nu posezi această fiară simţi aerul discreditant,
Uni-ţi vor zice fiul ploii, iar alţii - mortul ambulant
Şi nicio însuşire-a ta nu va putea să strălucească,
Prezenţa ta în preajma lor mereu o să îi stânjenească.
Să-i vizitezi de îndrăzneşti, sau să-i inviţi la dumneata,
Precis acasă nu-i găseşti, ei nu doresc prezenţa ta.
Cu ei de-ncerci să conversezi, să te convingi de sunt umani,
Se vor grăbi să te oprească de frică să nu le ceri bani.
Şi insul căptuşit cu bani îl vezi în frunte peste tot,
Cuvintele-i sunt admirate, chiar dacă este un netot.
Se vor găsi destui zeloşi să îi ridice osanale,
Să uite că a fost o loază şi până ieri un coate goale.
Se vor simţi chiar onoraţi când le aruncă o privire
Şi temenele multe-i fac, îi vor zâmbi cu linguşire.
În lumea-aceasta nu există, nici paznici demni, nici uşi deschise,
Cu banul treci de orice legi, azi toate lui îi sunt permise.
Prea mulţi s-au transformat în robi ai dictatorului drăcesc,
Se-nchină la puterea lui, cu toată forţa îl slujesc.
PERLA NEAGRĂ
Un îngâmfat cocoşi cu mintea-i prea puţină
Şi-al lui harem pestriţ de cinci găini cam blege,
Când ar găsi-n gunoi prin praf mărunt şi tină
O mână de ovăz şi-o mică perlă fină,
Cu toţi, prea bine ştiţi, cam ce-ar putea alege:
Se bat înnebunite pe pumnul de grăunţe,
Înghesuindu-şi ciocul, aproape să şi-l spargă
Şi aprig scormonesc în praful cu seminţe,
Cioporul păsăresc cu-atât de mici dorinţe,
Neluând în seama mica şi fina perlă neagră.
Tot astfel omul care e dăruit cu har,
De se va naşte-n cruntă şi neagră sărăcie
Va fi lovit cu ură şi cu dispreţ amar,
De-acei cocoşi bezmetici, cu bani în buzunar,
Orgolioşi, prea snobi şi plini de-a lor prostie.
Pe uşă dacă-ţi intră cu fală sărăcia,
Fii sigur că ”amicii”se vor grăbi să plece,
Şi vor uita că tu le-ai dat prietenia,
Ei nu vor şti ce-nseamnă să-şi ţină omenia,
Te vor lovi tăios cu-a lor privire rece.
Şi toţi vor alerga c-un ban să miluiască
Pe-un cerşetor olog, bătrân sau prostanac,
Pe altul, ce preferă în stradă să cerşească,
Deşi e în putere, nu-i place să muncească,
Dar n-ar da niciodată la un savant sărac.
Eu cred că dau pomană, aceştia uneori,
De spaimă să nu fie de vreunul blestemaţi
Şi să-i împingă soarta s-ajungă cerşetori,
Dar niciodată snobii, nu vor avea fiori,
Că ar putea muri, cândva şi ei savanţi.
PROPUNERE
Propunerea ce-o fac pentru Guvern, ar ajuta bugetul mult să crească:
Ai noştrii demnitari, cu-n mic efort, o foarte simplă lege să găsească,
Prin care grabnic să se amendeze prea crunta nesimţire ce tronează
Oriunde ne-ndreptăm în jur privirea, cu îngâmfare rece ne sfidează.
Un om ce veşnic e interesat de bunăstarea lui şi fericire,
Şi nu îi pasă-o clipă de ceilalţi, se face vinovat de nesimţire.
La fel de vinovat desigur e şi-acel ce îşi permite, cu neruşinare,
Pe seama cui nu trebuie, să facă o glumă proastă, batjocuritoare.
Şi ne izbim de ei în orice loc: pe străzi, în public, la televizor,
Ne agresează cu obrăsnicie, propun amendă împotriva lor!
Oricât de mic-ar fi această taxă, bugetul ţării-ar creşte simţitor:
Prea mulţi încalcă bunul simţ. Opriţi-i! Sancţionaţi comportamentul lor!
O MARE NEBUNIE
Biet truditor pe-ogorul poeziei îţi strângi în palme fruntea-nfierbântată
De-nfrigurate gânduri ce aleargă să şlefuiască perla nestemată.
Când toţi se-ncrâncenează să prospere şi strâng averi cu-atâta frenezie,
Tu migăleşti în nopţile de veghe să smălţuieşti cuvinte-n poezie.
Şi când ajungi să prinzi în nişte rânduri durerea sau vreo formă-a unui vis,
Să nu-ndrăzneşti cumva să-ţi faci iluzii de măreţia celor ce ai scris!
Nu vei călca în drumul tău pe flori, cu soare calea nu-ţi e presărată,
Efortul artei tale e imens şi foarte mică e a ei răsplată.
Te vei alege cu duşmani destui, vei resimţi rezerva celorlalţi
Ce-ar vrea să-ţi rupă aripile-ntinse, pentru că-ncerci scriind să te înalţi.
Şi nu te amăgi prea mult cu gândul, când nişte membrii ce se cred stilaţi,
Într-un cenaclu au să îţi propună să le citeşti că vor fi onoraţi!
Tu plin de sfiiciune şi emoţii reciţi din suflet gânduri cu simţire,
Dar vezi că onorata adunare dă semne evidentent de plictisire:
Madamele încep să şuşotească de noi reţete, modă, aventură.
Iar domnii cu burtică şi chelie -politică, femei şi băutură.
Când ai închis caietul sar cu toţii să-ţi adreseze câte-un compliment,
Că iar ai fost înconjurat de muze, deşi n-au fost atenţi niciun moment.
Tu ştii că astăzi doar atât contează: ce conturi ai, ce vilă, ce maşină,
De te îmbraci la casele de modă, de ai un jeep modern, o limuzină…
Şi totuşi minte nu te-nveţi deloc, insişti să-nalţi cetăţi de poezie.
Trezeste-te! E-o muncă de sisif, să fii poet e-o mare „nebunie”!
„Dar este oaza mea de fericire şi forţa ce mă cheamă-n miez de noapte,
Prin mine clocoteşte poezia, îmi place s-o asculd vorbind în şoapte.
Voi, cei zeloşi în critici şi insulte, fiţi fericiţi în lumea voastră rece!
Să ştiţi că nebunia mea frumoasă n-o voi trata şi nu o las să plece.”
RĂSTIGNIREA LUCEAFĂRULUI
Încearcă unii, când şi când, Luceafărul să-l răstignească,
S-arunce fiere şi noroi pe haina lui împărătească.
Se ostenesc să dea cu pietre în lacul codrilor albastru
Şi-n lebăda ascunsă-n trestii, în cerbul mândru şi sihastru.
Strivesc cu ură floarea-albastră, ce stă-nflorită la izvor,
Acolo-n ochiul de pădure, lângă un plop tremurător.
Încearcă unii, cu mult zel, să răstignească un Luceafăr,
Dar el, pe bolta înstelată, rămâne luminos şi teafăr.
Oricât de multe cuie-adună să-i bată-n palme şi în frunte,
Lumina lui o să-i strivească, ei sunt doar pâlpâiri mărunte.
PRINŢUL DIN TRIVALE
Pe Maracana s-a lăsat durere
Şi ţara toată inima îşi frânge,
Azi Prinţul din Trivale-şi ia transferul,
Întreaga lume-a fotbalului plânge.
Nicicând Gâscanul n-a plecat de-acasă,
Nu s-a vândut nici pentr-un sac de bani,
Dar un manager negru cu o coasă
Azi i-a făcut contract pe mii de ani.
Magicianul fentei pe gazoane
Pe orice adversar l-a dezarmat,
Dar astăzi Gicu, Prinţul din Trivale
Un singur adversar n-a mai fentat.
Fineţea driblingului plin de vrajă,
Pe care Prinţu-l preschimba în artă
Şi cu măiastra-i tehnică de clasă
Balonu-l aşeza perfect în poartă,
De ridica-n picioare stadionul
Şi numele i-l trimitea-n eter,
De astăzi, Prinţul nostru din Trivale,
Va ferici suporterii din cer.
VĂNĂTORII DE CIOLANE
Ne-au transformat în jucării stricate
Şi trupul ţării seamănă cu-o rană,
Votăm ca personaje turmentate,
Sporind economia subterană.
Se-nghesuiesc prea multe haimanale
Să iasă-n faţă, să apuce-o pradă,
Ne flutură promisiuni banale
Setoşi ciolanu-n braţe să le cadă.
Agresiuni verbale şi miştouri,
Cortegiu de aplaudaci plătiţi,
Sinistră gloată în groteşti tablouri,
Tropăitori de fripturişti pestriţi.
E-ntocmai ca la nenea Caragiale
Şi-n zilele de astăzi la votat,
La fel de grosolan îşi dau la gioale,
V-asigur, zău, că nu-i nimic schimbat!
POLITICĂ DE TREI PARALE
Ne dăm pe mâna orişicui, se ştie că n-avem ce-alege,
Toţi sunt o apă şi-un pământ, ei n-au credinţă şi nici lege.
Şi ne lăsăm îmbrobodiţi, când vin din patru-n patru ani,
Cu vorbe mari, sforăitoare şi cu discursuri de doi bani .
Promisiuni de viaţă bună şi miere multă peste tot,
Nu au măsură la minciună să prindă cât mai mulţi la vot .
Iar după-aceea … noroc bun! De noi, în cot pe toţi îi doare,
Prioritatea-i pentru ei s-apuce osul cel mai mare.
Se sfâşie ca nişte fiare, pe viaţă şi pe moarte-i lupta
Se folosesc de orice arme şi crâncen îşi păzesc reduta.
Ca nişte stoluri de lăcuste rod tot ce întâlnesc în cale,
În urma lor, pe trupul ţării rămâne doar potop şi jale,
Un biet popor, încovoiat, de-atâtea biruri şi ponoase,
Abia mai poate respire în case mici şi friguroase.
E sărăcie peste tot şi deznădejdea-i tot mai mare;
La ştiri, auzi că un biet om, s-a sinucis din disperare.
Nici Dumnezeu nu te mai scapă, nici toată inchiziţia
De-o să ajungi prin tribunale, afla-vei ce-i justiţia.
Pe-un amărât de cum l-au prins, cu-n sac de boabe, c-a furat -
Adio, sfânta libertate! La puşcărie l-au băgat
Cam vreo cinci ani, ba chiar mai mult, justiţia e foarte dură,
Doar legea este pentru proşti, nu pentru grangurii ce fură
Şi-atâtea au devalizat: uzine-ntregi, maşini, vapoare,
Pământul ţării l-au furat şi din păduri mii de hectare.
Ei nu acceptă că sunt hoţi, voi, însă, ştiţi cum se numesc,
Ei spun că fac “ privatizare “ când faptic fură cât poftesc.
Şi dacă-aşa, …dintr-o “eroare”, un avocat “nepriceput”,
Mai bagă vreunul la-nchisoare… se ştie ce e de văzut:
Cum se găseşte câte-un doctor, ce foarte prompt ne dovedeşte
Că are-o mare suferinţă şi închisoarea nu-i prieşte.
Pe loc, e pus în libertate şi ne sfidează clar, pe toţi.
Se-aplică legea la cei mici, ea nu e pentru marii hoţi .
ŢARA LUI PAPURĂ – VODĂ
(CĂCIULEALA)
Ne căciulim la-nalte porţi, de parc-am fi cei de pe urmă
Şi ne târâm umili, pe brânci, să ni se-arunce vreo fărâmă,
Sau poate-o pară mălăiaţă, atât mai au de aruncat;
Străinul nu ne dă nimic, de n-are-n schimb mai mult de luat.
Aleşii noştri doar pozează în oameni buni şi înţelepţi,
Nu sunt decât marionete, ce iau poziţie de drepţi.
Când din afară se dictează că trebuie-n genunchi să stăm,
Ei n-au curaj să protesteze şi fruntea să ne-o ridicăm.
Se fac eforturi disperate din alte părţi şi de la noi
În evul mediu să ne-arunce, să ne târască în noroi.
Iar guvernanţii inventează modele româneşti, trăsnite,
Din ce în ce mai păguboase şi parcă spre eşec sortite.
Iar când doresc să împrumute de pe la alţii câte-o cale,
Ca nuca prinsă în perete, efectu-acesta vezi că are.
Se bat cu pumii-n piept şi urlă că vor doar legea să domnească
Şi transparent să fie totul, pe cei de jos să-i ocrotească.
Politica e azi făcută de şmecheri sau de repetenţi,
Ei fac şi regula şi jocul, n-au cum să fie transparenţi.
Constaţi că legea nu domneşte, ci legea domnului cel tare,
Alesul domn e azi stăpânul, el este tartorul cel mare.
Şi a uitat c-a fost ales pe voi, cei mulţi, să vă slujească,
El trage jar pe turta lui, grăbit să se îmbogătească,
Iar voi, sărmani şi oropsiţi vă războiţi cu sărăcia,
Un colţ de pâine să găsiţi, când ei despoaie România.
Doar bunul Dumnezeu mai poate, un pic de milă de mai are,
Să readucă-n voi speranţa, dorinţa de a sta-n picioare.
MAREA PĂCĂLEALĂ
Ce mare zbucium, ce vâltoare! Multime-aceea derutată,
Ca un potop se adunase şi ca o mare-nvolburată.
Părea un fluviu scos din matcă, sălbatic şi nestăvilit;
Strigau cu toţi, plini de sperantă că ziua mare a sosit.
Toţi au crezut că e momentul, că şansa e de partea lor,
Istoria vrea să se schimbe, să schimbe drumul tuturor.
Pe harta lumii toţi să strige cu fruntea sus şi clar ”prezent”,
Să nu mai stea să-ngenuncheze la porţile din Occident.
Popoare-ntregi păreau uimite şi nici nu le venea să creadă
Că ceasul a-nceput să bată, balaurul stătea să cadă.
Şi capetele-i, rând pe rând, îi sunt taiate fărâ milă,
Când pare că şi-a dat sfărşitul, constaţi că încă mai respiră
Şi furios se zvârcoleşte, cu multă ură varsă foc,
Tot ce atinge, nimiceşte, şi nu se lasă-nvins deloc.
Cum zboară gloanţele nebune, lovesc de unde nu gândeşti,
Pluteşte peste tot teroarea, spre casă drum nu mai găseşti.
Deruta este generală, nu şti de cin’să te păzeşti,
Nu şti cine-ţi mai e duşmanul, cu cine să te sfătuieşti.
Nu înţelegi de ce zăpada cu sânge este înroşită
Şi nebunia celor mari, de nişte tineri e plătită -
Copii ce-au ieşit în stradă cu chip frumos, plini de speranţă,
Au fost răpuşi fără de milă, li s-a furat un drept la viţă,
De-acele minţi întunecate, ce însetate de putere
Călcat-au totul în picioare, lăsând doar sânge şi durere.
Şi astăzi, după-atâta vreme, sărmani părini, prin tribunale,
Îşi plâng copiii morţi degeaba în circul trist de trei parale.
Ei cer să fie pedepsiţi toţi ucigaşii de copii,
Nu să găsească simple scuze, să urce în dregătorii.
Că este strigător la cer, ca cel ce ţi-a ucis copilul,
Să-l vezi că stă în Parlament, a prins la timp cum merge şpilul.
Din scaune călduţe, moi, ne-nvaţă ce-i “democraţia”.
Nemernicia şi minciuna s-au logodit azi cu hoţia.
BALADA PLICULUI
ŞPAGA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE
E un dezastru general, nu poţi să faci un singur pas,
Că te loveşte ca un par acest flagel întins şi gras.
De vrei să mergi în primării, c-o foaie, pentru-o aprobare,
Te umilesc de parc-ai fi un cerşetor la drumul mare.
Te poartă pe la zeci de uşi pentru-o-amărâtă de ştampilă
Şi stai la nu ştiu câte cozi, că-ţi vine să îţi plângi de milă.
Dacă-nsfârşit, cu chiu-cu vai, ajungi să intri-ntr-un birou,
Cu greu ţi-aruncă o privire, stă-nţepenit ca un tablou.
Cu greu îşi desclestează gura să-ţi adreseze un cuvânt,
Se-asează mai comod în scaun şi e atent de ai vreun gând…
Să scotoceşti prin portofel, să umbli pe la buzunare.
Tu simţi durere în tot corpul, de stat la coadă în picioare
Şi te apucă nebunia, că ştii precis la ce gândeşte;
Mai rasfoieşte prin dosare şi peste ochelari priveste,
Îţi zice-aşa …cu nepasare: “Să treci mai peste-o săptămână”,
Dar dacă-i pui pe masă“PLICUL”, devine fiinţa cea mai bună.
Şi ca prin farmec s-a schimbat funcţionarul plictisit,
E-atât de zâmbitor, de- amabil, tu ştii că “ PLICUL” l-a vrăjit.
ŞPAGA ŞI JUNGHIUL
Propun să ne imaginăm c-avem nevoie de spital;
“Ferească Sfântul”, zi-i mai bine, că de n-ai “PLICUL”…e fatal.
Vezi, cu portarul să începi, să fii cu tact neapărat!
Să-l mituieşti cu socoteală, că altfel nu te vezi intrat.
Apoi, femeia de serviciu şi ea se crede importantă,
Când vrei să-ţi schimbe lenjeria, devine acră, arogantă.
Ia să nu-i dai… şi ai să vezi, că nu îţi schimbă lenjeria
O să aştepţi tu mult şi bine de nu îi ungi masinăria.
Ce să mai zici de asistente, ori sora şefă… fii atent !
De nu ai pregătit pachetul, atunci, când mergi la tratament…
Să ştii că eşti un om pierdut, cu furie ea se răzbună,
Te va-nţepa în duşmănie, să simţi durerea, chiar şi-o lună.
Să trecem şi la domnul doctor…De n-ai să dai, eşti ca şi mort;
Aici, nu merge pacheţelul, ci “PLICUL”gros cam cât un tort.
De vrei ca să nu mori cu zile şi multă-atenţie să-ţi dea,
Fi pregătit vârtos la pungă, parol, îţi spun …pe-onoarea mea !
ŞPAGA TRECE PE ROŞU
Beizadeaua căptuşită până la gât în euroi,
Apasă pe acceleraţii şi trece-n goană peste noi.
Nu-i pasă nici de semafor, nici de-alte semen de pe stradă.
El dă manelele la maxin şi toată lumea vrea să-l vadă,
Că lângă el în jeep se-ntinde fătuca nu ştiu cărui boss,
Ce ţine hăţurile urbei şi e la pungă cel mai gros.
Aşa că loaza dumisale nu are legi, nici uşi închise,
Dispreţuieşte pe oricine, că toate lui îi sunt premise.
Un poliţist nici nu-ndrăzneşte să-l amendeze, dupa caz,
Se face că nici nu-l observă, că altfel intră în necaz.
Şi te apucă disperarea, la noi, ceilalţi când te gândeşti,
Că te opreşte la vreun filtru, chiar dacă tu nici nu greşeşti …
Îl vezi pe durul poliţist, ce plin de zel se dă la tine,
Îţi cercetează-atent maşina şi-ţi spune că ceva nu-i bine.
Tu ştii că n-ai niciun cusur, dar n-ai decât să-ncerci un truc,
Şi vei scăpa şi de amendă şi vei scăpa şi de năuc:
Să foloseşti un“PLIC-MINUNE”! doar ştii, că peste tot se poartă;
Tu nu ai spate-asigurat, pe tine nimeni nu te iartă.
BASMA CURATĂ
Duşman să-mi fii, eu tot n-aş vrea s-ajungi vreodată-n tribunal!
Să fii trata la rând cu hoţul şi crimunalul infernal.
Mulţi avocaţi şi procurori, vânează omul la necaz;
Îţi faci iluzii că-ai dreptate? Ei spun că eşti un simplu caz.
Minciuna, mărturia strâmbă, dosare bine fabricate,
Se vând pe faţă, ca o marfă, iar tu, ce speri să ai dreptate,
Vei pierde sigur, ai să vezi, va fi procesul câştigat
De infractorul cel cu MITĂ, deşi tu şti că te-a furat.
Rămâi cu faţa ca trăsnit, şi-n braţe cu dreptatea – pierzi.
Iar în justiţia orbită şi schilodită – să nu crezi.
Precum bagheta fermecată o ŞPAGĂ , schimbă-n tribunal
Şi-l scoate chiar basma curată, pe hoţ, tâlhar şi criminal.
Aici se-nvârte potul mare, şi nu mai pun la socoteală
Un hoţ mărunt, sau găinarul, vorbesc de MAREA JEFUIALA.
Se fură tot, senin, pe faţă, sub masca de privatizare,
Din anonimi cu burta goală ajung stăpâni cu-naltă stare,
Restaurante şi maşini, hoteluri,vile, multe case
Şi “dorm pe ei” în Parlament, justiţia e … “LEMN -TANASE” .
TRAGEDIE
(mania persecuţiei)
Copilul spune ce gândeşte,
Bătrânul – întâmplări cu tâlc,
Un prost aruncă vorbe goale,
O Doamne, fă-l să tacă mâlc!
În cerebelul infantil,
Cu-n neuron pensionat
Se laudă c-are-o idee
Şi vrea să fie ascult.
Se crede marginalizat
De nişte fiinţe arogante
Şi veşnic e persecutat
Cu vorbe şi priviri distante.
Consideră că este demn
Să lupte omul cu tărie,
Se străduie cu-nverşunare
Să-şi construiasc-o pledoarie.
Se-agaţă de ideea-i fixă,
O vântură şi tot insistă,
Dar ignoranţa nu-l ajută,
El vrea ceva ce nu există.
Când viaţa vrea să mai glumească
Aruncă împrejuru-i sorţi
Şi-un prost cu zarul norocos
E ridicat la demnităţi.
Atunci începe tragedia,
Când prostul vrea să cârmuiască,
Să facă legi, să dea porunci
Şi n-are cine să-l oprească.
PÂNĂ CÂND
Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.
Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.
Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.
Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.
Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.
Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.
N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.
Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?
NORMALUL ANORMAL
Se vede lumea strâmbă, ca prin lentile sparte,
Anapoda e totul şi toate deformate.
Normal e doar ce este şocant şi anormal,
Tot ce e rău se ia acum drept ideal
Şi-atâtea fapte-amare ce eu le-am perceput
Ca imorale acte în vremi de început,
Acum le-aşază unii în zona de normal,
Alcătuind bagajul pentru alt Cod Moral.
Din mlaştină de vorbe ei fac “cetăţi frumoase”,
Mă doare până când şi măduva din oase.
Şi lanţuri mari de lacrimi îmi zornăie profund,
Din piept îmi iese urlet şi nu pot să-l ascund.
Peltici mă-mpung prea des cu vorbe sâsâite,
Cu fraze care au ideile sleite,
Ce n-au perdea, nici formă, nici dram de conţinut,
Duhnind îngrozitor, ca aerul stătut.
Amestecul acesta de neuroni schilozi,
Ce locuieşte-n minte la astfel de nerozi,
E-un amalgam scârbos de neuroni infirmi;
Să nu îl mai privim indiferenţi, senini!
Urgent e necesară o aspră asanare,
Înlăturaţi cu grijă ce este nonvaloare.
Şi doar o chirurgie expertă, cerebrală
Cu bisturiu de foc se cere-a fi morală.
M-aş transforma în bombă sau performant pistol
Şi să pocnesc pe rând în cap năuc şi gol.
Să nu-mi dea lecţii zilnic ce e moralitate
Analfabeţi zeloşi ce colcăie-n păcate.
Să nu mai umble slobozi prin lume îngâmfaţi,
Să fie cât mai grabnic cu toţii adunaţi.
Hai, trageţi de urgenţă acum acest semnal,
Ca lumea să revină de mâine la normal!
CALITATE SAU … DEFECT?
Prea des şi prea uşor se spune că lauda e un defect,
Şi-i zic răutăcios lui “X“ lăudăros. E incorect!
Păi laudă să fie oare când domnu “X” le povesteşte
Că iar are-o ideie…trăsnet, şi garantat îi reuşeşte !
La planuri mulţi se-nghesuiesc, dar greu nu e idei să ai,
Ci greu e să le schimbi în fapte şi formă lucrului să dai.
La asta “X” e priceput, a demonstrat-o foarte des,
În loc să-şi scoată pălăria în faţa lui, ei critici ţes.
Normal ar fi, să-i stea aproape, cu interes să-l iscodească,
Să prindă şi ei o scânteie, nu pe la spate să-l vorbească,
Să-şi facă semne pe ascuns tot comentând zeflemitor:
“Doar nu a răsturnat pământul, ce se tot laudă de zor?”
Şi totuşi, omul a făcut un lucru extraordinar
Şi nu se-ntâmplă prima oară, e om isteţ, se vede clar .
Cumva aceasta e o vină că-i merge mintea ca argintul?
Pe când la alţii merge-n gol, că-n encefal le bate vântul.
Prea multă modestie strică. Modeşti se dau aceia care
Puţine au de arătat; MODEST e arma lor cea“tare “.
Se-mbracă-n haina modestiei, se schimbă-aşa cum bate vântul,
Nu pot să zboare, se târăsc, preschimbă-n bici nervos cuvântul.
Mai rar se va găsi vreunul ca să te laude pe tine
Şi munca să ţi-o recunoască , să-ţi spună: “Eşti mai bun ca mine !
De-aceea uneori e cazul chiar noi să ne evaluăm
Când ai şi unde şi cu ce şi nu pe alţii să-i rugăm.
Dar să ai grijă la măsură şi vinde totul cu talent;
Arată-le că nu te lauzi, că te susţii cu argument.
Nu vezi că peste tot reclama a luat proporţii colosale?
Deşi produsul ce se vinde, nu face două-trei parale!!!
CUVANTUL CARE UCIDE
Potop de vorbe-aruncă unii cu-atât de multă uşurinţă,
Lovesc cu ele drept în faţă, de parcă n-au pic de credinţă.
Şi încărcată le e vorba de mult venin şi multă ură,
Îţi intră-n suflet cu bocancii, nu au ruşine, nici măsură.
Nu au produs de când se ştiu decât şuvoi de vorbe goale,
Au stat la pândă şi-au lovit când au simtit un loc mai moale.
Cuvântul lor e ca pumnalul, ce-n inimă ţi-l răsucesc,
Ei simt cum rana sângerează şi-atunci mai tare-l învârtesc.
Dar cel mai laş e-acela care îţi sare-n spate mişeleşte
Şi pe la colţuri des apare, urzeşte intrigi, terfeleşte.
Ar trebui trimis în rând cu-acei tâlhari la drumul mare
Şi pedepsit cu penitenţă, că te-a adus la disperare.
E mult mai grav un braţ rănit, sau portofelul tău furat?
Nu este mai cumplită rana din bietul suflet disperat
Şi inima ce-a fost rănită, cu vorba rece ca de gheaţă,
Ce a ucis în om speranţa şi bucuria lui de viaţă ?
DEZAMĂGIRE
Să ştii c-ai fost luat în seamă
Atât cât ai avut de dat,
Apoi ţi-au adresat sudalmă
Şi răni în suflet ţi-au săpat.
De munca ta s-au folosit,
Te-au dus cu preşul, binişor,
Cu meritul, te-au păcălit,
Îl trec grăbiţi în contul lor.
Prin tine vor doar ei să crească
Şi-ţi exploatează-al tău talent,
Dar când le ceri s-o recunoască
Îţi spun că eşti impertinent.
Te pun la colţ că n-ai obraz,
C-ai îndrăznit să ai păreri,
Te trec pe listă, după caz,
Duşman de azi, nu bun ca ieri.
Ei şi-au atins cu tine scopul,
Acum te-aruncă la gunoi,
Tu suflet mult ai pus în totul,
Îar de la ei primeşti noroi.
E jocul lor, tu nu ai loc
În măsluitele lor cărţi,
N-ai cum să intri-n acest joc
Şi baţi la ferecate porţi.
Sunt multe cruci de dus în viaţă.
Să nu te laşi de ele-nfrânt,
Chiar dacâ răni îţi fac pe faţă,
E şi lumină pe pământ!
D I L E M A
Ar trebui să îmi fac timp mai mult în mine să privesc,
Pricepere aş vrea să am, esenţele să le găsesc.
Să nu mă pierd în amănunte, în lucruri simple, fără rost,
Să înţeleg ce e cu mine, de ce trimis pe lume-am fost.
Şi cum din sutele de şanse, câte în viaţă-au existat,
Să o aleg pe cea mai bună, să ştiu ce mi s-a destinat.
Să pot să nu mă rătăcesc orbecaind printre hăţişuri,
Să nimeresc poteca mea, fără capcane şi-ascunzişuri.
Să am pricepere mai multă pe oameni să îi descifrez
Şi din mulţimea întâlnită, prietenii doar să păstrez.
TIMPUL TRECE, CUVINTELE RĂMÂN
Cuvântul e ca o oglindă a minţii ce îl zămisleşte,
Ţi-arată inima şi gândul, cu forma lui te defineşte.
Când omul, ce-a deprins în timp condeiul să îl mânuiască,
E foarte trist când truda lui se-ndreaptă-n semeni să lovească.
Adună-n bietele cuvinte noroi şi veninoasă ură,
Cuvântul îl transformă-n bici şi-n instrumente de tortură.
Cu mult mai înţelept ar fi şi onorabil pentru sine
Cuvântul să-l transforme-n cânt, s-adune-n el acorduri fine.
S-ajungă-n inimi, să încânte cu-a lui frumoasă armonie,
Să treacă dincolo de stele, să se preschimbe-n poezie,
Ce-aduce pe pământ lumină, esenţă, spirit, mângâiere,
Nu bici sau spadă-nsângerată ce seamănă în jur durere.
RĂUL COTIDIANĂ
Spunea odată filozoful că omul e un animal,
Ce are-o zestre specială, el poate fi raţional.
Dar orice animal trăieşte atât cât vrea să-şi dea silinţa,
Nu ştie ce e ierarhia şi nu cunoaşte umilinţa .
El nu-şi transformă în supuşi surate sau cofraţi de-ai săi,
Mizeria îi e străină, e clară legea între ei.
Fiinţ-aceasta rafinată, numită om - frumos cuvânt -
A inventat erarhizarea şi exploatarea pe pământ.
Da! Cel mai tare roade tot, râvneste osul cel mai mare
Şi nu contează pe câţi calcă, grumazul lor pe el nu-l doare .
Mizeria care se-ntinde ca putregaiul într-un pom,
A prins ca o cangrena viaţa, a compromis specia om.
Şi chiar dacă îi stă-n putere să vindece această boală,
El vezi, preferă să distrugă, doboară zece, el - se scoală.
Mizeria transformă tot, devine viaţa prea ceţoasă,
Fantomă este bietul om şi existenţa lui hidoasă.
Când feţe pline de paloare, de-amar tot trag făr’de măsură,
Mizeria schimonoseşte, sădeşte-n om prea multă ură.
Paloarea feţelor,să ştiţi, în două este împărţită:
Aristocratica paloare – mai snoabă, mai înavuţită
Şi a mizeriei culoare, ce-o vezi pe faţa scofalcită,
E umbra vieţii scăpătate ce-n chin şi lipsuri e trăită.
În cadru-acesta trist şi rece, să fie ARTA - UN ERES?
Aproape e neobservată, nu mai prezintă interes.
Ce raţiune că există pictură, teatru, poezie,
Şi muzică în ritm nebun, când VIAŢA E O TRAGEDIE.
A FI SAU A NU FI OM
Văd prea des cum unii oameni, deşi sunt în libertate,
Se transformă-n animale triste şi însingurate.
Au nevoie să găsească un motiv de a trăi,
Să se lupte, să răzbată chinul fiecărei zi.
De pe urma libertăţii suferinţa e mai mare
Decât dacă ar trăi prizonieri într-o-nchisoare.
Să fi OM e lucru mare, drama lui monumentală,
Este chiar o tragedie drama existenţială.
Brusc şi cu intensitate unii vor să aibă-n viaţă
Monopolul suferinţei, fără urmă de speranţă.
Dar există alţii care, doar puţin au depăşit
Existenţa de moluscă, vierme, şarpe pripăşit.
Pentru-aceştia e normal să dorească, să admire
Fenomenul OM, desigur, pentru ei în devenire.
Însă acei care-au trăit fenomenul omenesc,
Şi-ar dori orice să fie, numai OM nu mai doresc.
Mulţi ar vrea să se transforme într-un fir de iarbă moale,
Într-o gâză anonimă, fluture plăpând sau floare.
Chiar şi animal de pradă, prin păduri să rătăcească
Uneori ar vrea să fie, nu făptură omenească.
Şi cu-n fel de frenezie plini de vrajă să trăiască
Alte stări cu alte simţuri, mai puţin cea omenească.
Şi ca nişte arabescuri toate formele vitale,
Rând pe rând să le încerce în procese naturale.
După ce-ar parcurge drumul de la animal la pom,
S-ar trezi în el dorinţa să mai redevină OM.
Diferenţa este clară: omul, poate fi neom,
Animalul, niciodată n-o să fie OM sau pom.
NUANŢA ABSURDULUI
Prietene, ţi-ajunge! Greu viaţa te-a-ncercat.
Decepţii şi durere din plin ai adunat.
Şi parcă nenorocul te-aşteaptă, te pândeşte,
Tu-ncerci să te fereşti, dar el te urmăreşte.
N-ai nicio bucurie, oriunde-ai căuta,
Eşecul şi durerea stau scrise-n fruntea ta.
Cu ce seducţii viaţa acum să te-nfioare
Şi viitorul sumbru să nu te înconjoare?
Când pierzi în viaţă tot în drumul spre versant,
În culmea disperării, să nu devii neant,
Îţi trebui-idealuri, îţi trebuie speranţă,
Încearcă şi absurdul, găseşte-i o nuanţă!
Nemotivat motive găseşte să trăieşti,
Ba chiar şi inutilul încearcă să-l iubeşti!
Un dram de nebunie o viaţă dacă n-are
E ştearsă, monotonă, lipsită de valoare.
Atunci şi doar atunci când totul ai gustat,
Otrava din absurd, deliciul disperat,
Să faci o pasiune dintr-un nimic absurd.
Să-ţi placă inutilul chiar de e mut şi surd
Şi orice lucru mic din regnul involut
Răstălmăceşte-i sensul, du-l până la absolut.
Când ai trecut prin toate, când totu-ai încercat,
Ne poţi vorbi de viaţă că eşti purificat!
ILUZII
Un prizonier, aşa mă simt în lumea asta -zisă “mare”,
Mulţi cred că este loc destul şi soare pentru fiecare.
Toţi ştim că nu-i deloc aşa, că inegal e împărţită
Şi bine şi pământ şi soare, şi viaţa -luptă - scump plătită.
Că unii vor să aibă tot, dar nu cu trudă şi talent,
Iar cei mai mulţi, abia de pot să strângă-n pungă chiar şi-un cent.
Mă simt închisă-ntr-o –ncăpere, ce are peste tot oglinzi
Şi-mi deformează faţa straniu, iar trupul mi-e strivit de grinzi.
Mă înconjoară zidul strâns şi aripile mi le frânge,
Oglinzile mă spionează şi sufletul din mine plânge.
Aş vrea să strig, să dau de veste că aripi de lumină port
Şi zbor în lume către soare că sufletul nu-mi este mort.
RĂBDAREA
Răbdarea omului, să ştii, e-adevarata lui putere,
Izvor imens de energi, lumina care-n veci nu piere
E început de-nţelepciune, e arta de a aştepta,
Răbdarea-i nodul deznodat şi este arta de-a spera.
E-mpreunată cu blândeţea, cu chibzuinţa celui care
Ascută, ştie să observe scânteia de pe o cărare.
Răbdarea este ca o armă, secretul pentru cei mai tari,
Un etalon ce drept măsoara simţirea oamenilor mari.
Răbdarea este semn distinct al celui cu morală-aleasă,
E băutura ce ucide o disperare ce apasă.
Încet, încet şi cu rabdare un munte ai să construieşti
Şi tot încet, cu picătura ulcica plină-ai s-o găseşt.
Mătase fină vei avea din frunza dudului umbros,
Trudind încet şi cu răbdare vei toarce firul mătăsos.
Chiar lemnul verde se usucă şi piatra poate-n drum crăpa,
Doar omul ştie să aştepte, rabdarea îl va ajuta.
Vrei să strabaţi un drum mai lung?Vrei să urci munţii cei înalţi?
Doar pasu-atent şi cu răbdare te-ajută drumul să-l străbaţi.
De vei dori să faci un lucru, ce trebuie să dăinuiască,
Nu te grabi! Să-l faci temeinic! Răbdarea să te însoţească!
Când nu mai şti ce să mai faci şi-atâtea sunt nerezolvate,
Aşteaptă calm şi cu răbdare, că vine timpul pentru toate.
CRIMĂ PERMISĂ
Cândva-ntr-o carte am citit, da-n loc să-mi lămuresc problema,
Mai rău în ea m-am încâlcit şi tot mai mare-mi e dilema.
Redau din textul tălmăcit, ce l-am găsit în vechea carte,
Cuvintele le-am răsucit pe toate feţele, în parte:
“Când spiritul ţi-e ascuţit devine o infirmitate,
El poate înţepa cumplit, e-nstare să aducă moarte”.
E totul între ghilimele, aici, nu este nimeni mort,
Cuvântul încărcat de spirit, răspuns găseşte pentru tot.
Ideea care-ncet mocneşte, nu lasă spiritul să doarmă
Şi dintr-odată ea pocneşte cu forţa unui foc de armă.
Când ai răspuns la o-ntrebare şi o problemă-ai rezolvat,
O vorbă plină de savoare în criminal s-a transformat:
Nu mai există-acea problemă, ideea ei a fost ucisă,
S-a mai răpus înc-o dilemă, dar crima-aceasta e permisă.
MESAJ POSIBIL
Ideea este cam ilară, aproape fără interes,
O iau ca pe o provocare chiar dac-ar fi doar un eres.
Nu pot să cred că dimineaţa cocoşul cântă pentru sine,
Că e un simplu exerciţiu, ce nu aduce niciun bine....
E-atât de sincer glasul lui, cu mult elan şi mult curaj,
E hotărât de parc-ar spune: „Azi vă aduc un nou mesaj”.
Deşi registrul din cântare, mereu acelaşi, neschimbat,
Poate c-ar trebui mesajul prins, înţeles şi descifrat.
O bătranică, într-o seară, de la bunica dintr-un sat,
Mi-a spus cam ce-ar vrea pintenatul să prevestească prin cântat:
Când uite-aşa…netam-nesam se-asază şi îţi cântă-n prag,
În scurtă vreme o să-ţi bată la uşă musafirul drag.
Tu vezi de-ţi pregăteşte casa şi masa plină cu bucate,
Să fii o gazdă primitoare, când un străin în poartă-ţi bate!
Sau dacă pe la prânzul mare l-apucă pe cocoş cântarea,
Precis, în doar câteva ore, cu negrii nori se umple zarea.
Şi plânge ceru-n iarba verde, cu spume e scăldat pământul,
S-apleacă în genunchi pădurea, năprasnic o loveşte vântul.
Bătrâna mi-a mai povestit că năzdrăvanul pintenat
Mai are şi-altă prevestire când se apucă de cântat:
Cu noaptea-n cap îţi dă de veste că dimineaţa-n geam îţi bate,
De te trezeşti cu el devreme ai să ajungi la prânz departe.
La vreo frumoasă de codană, cu păr ca spicul aurit
Când i-o cânta în prag cocoşul iubitu-i vine negreşit.
Să-şi pună busuioc în păr, cu farmece să îl vrăjească,
Să-i treacă pragul plin de dor, mereu la ea să se gândească.
Aşa că de-astăzi înainte pe un cocoş să-l ascultaţi
Cu mult mai multă luare-aminte, mesajul să i-l descifraţi !!!
GELOZIE
(idilă)
De-atâtea zile plânge Cerul!
Chiar şi-n această dimineaţă
Pământul şi-a-nălţat reverul,
La gât şi-a pus fular de ceaţă.
Şi toate văile-şi îmbracă
În voaluri umede, lăptoase
Şi roagă Cerul să mai tacă,
Destul cu toanele-i ţâvnoase!
Dar Cerul stă posomorât,
Cu norii traşi vârtos pe frunte,
Priveşte spre Pământ urât,
Trimite Ploaia să-l înfrunte.
A pus sechestru peste Soare,
Nu-l lasă-o clipă să se-arate,
Nu ştiu ce supărare are,
Că doar Pământu-i este frate.
La stele şi la Doamna Lună
A pus de strajă nori şi vântul,
Le-a pedepsit de-o vreme bună
Să nu se vadă cu Pământul.
Plutea în aer dezolarea,
Insuportabilă-aşteptare,
Toţi munţii, apele şi marea
Puneau aceeaşi întrebare.
Frumoasa Lună bănuia
De ce plângea atâta cerul,
Chiar foarte sigură era
Pe unde şade adevărul.
S-a hotărât să îi vorbească,
Să ia sfârşit această stare,
Nu mai dorea să-l chinuiască,
De-ajuns cu-atâta supărare!
„Pământul, eu l-am mângâiat
Cu raza mea de la distanţă,
A fost un gest nevinovat
Ce n-are nicio relevanţă.
Nu fi gelos! Doar ştii prea bine
Că-n veci eu nu te părăsesc,
Voi sta mereu aici cu tine,
La tine-n braţe eu trăiesc.”
Măreţul Cer s-a luminat,
În patru zări trimise Vântul,
Toţi norii negri-a alungat
Şi Soarele-a umplut Pământul
(Dealul Sasului. 9.08.2005.)
DE TINE N-O SĂ-MI FIE DOR
Lasă-mi toamnă în grădină stratul plin de floare-albastră,
Lasă-mi pomii plini de Frunze să-i privesc de la fereastră!
Nu mă răscoli prin suflet cu alai de brume reci,
Nu-ţi trimite herghelia vânturilor pe poteci!
Lasă-mi toamnă zarea clară, n-o împovăra cu nori,
Lasă-mi aurul din soare să mă-ntâmpine în zori!
Ia aminte ce îţi spun, foarte limpede-ţi declar:
Pe la mine, toamnă rece, vino foarte, foarte rar!
Uită astăzi calendarul, nu-l mai umple de tristeţe
Şi mă uită şi pe mine undeva, în tinereţe!
Pleacă singură-n vacanţă, odihneşte-te o vreme,
Să te-ntorci, dar numai dacă dorul meu o să te cheme!
MAGAZINUL DE VISE
Se cumpără tot mai mult
inteligenţa de trotuar,
vocabularul de rigolă.
Totul se vinde
la negru, fără TVA.
Poezia atârnă în galantar
la preţ de nimic.
Gestionarii de vise,
poeţii de clasă
îşi târăsc rănile
neobservaţi.
Pentru ei am să fac
magazinul de vise
încă nevisate.
Aştept să-mi trimită
herghelii de cuvinte
hrănite cu fibre
de har şi scântei.
Îi voi răsplătii
regeşte!
APEL
Mă umple sila până-n oase
când văd cât de vulgar se scrie,
dejecţiile ruşinoase
le-aşează unii pe hârtie.
Instinct primar, neruşinat,
obsesii din copilărie,
din mintea unui zdruncinat,
le zice mândru: “poezie”!!! ... ???
Un stil de gang, chiar infantil,
idei groteşti şi triviale;
încerc să-l pun la punct subtil,
dar e închisă-această cale.
Mă simt aproape vinovat
că am bun simţ şi caracter
şi că ai mei m-au educat.
O vrea chiar scuze să îi cer
că n-am vocabular vulgar,
picant şi cu obscenităţi?
Şă-mi spun părerea tot mai rar
despre aceste nulităţi?
Dezmăţu-l laudă vârtos,
şi desfrânarea e slăvită,
decenţa pleacă ochii-n jos,
căzând în lacrimi, umilită.
PLICTISEALA
Plictiseala este lucrul inventat de om,
Când n-are preocupare simte-al ei simptom.
Chiar de e o neplăcere şi-i aduce chin,
Omul leneş o adoră, gustă-al ei pelin.
Înţeleptul, omul harnic, nu se plictisesc,
Fiecare clipă-a vieţii înmiit trăiesc.
Şi când vor fi obligaţi să dea socoteală,
Testamentul va fi plin de-a loră osteneală.
DINCOLO DE APARENŢE
O elegantă domnişoară
Plimba pe stradă un căţel.
Avea un trup ca o vioară
Cu mijloc tras ca prin inel.
“Bu-bu”, stăpâna-l alinta
Şi-i mângâia căpşoru-i mic,
Cu drag în braţe îl purta,
Ba îl pupa şi pe botic.
Un tânăr, galeş o măsoară
Şi dă frâu liber glasului:
-Ce mult aş da eu domnişoară
Să fiu o clipă-n locul lui.
-Nu cred, îi spuse fata rar,
Cu ton plăcut, puţin distrat,
Îl duc la un veterinar
Să-i execute ... un castrat.
PÂNĂ CÂND ?
Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.
Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.
Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.
Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.
Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.
Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.
N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.
Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?
INDIFERENŢA
Mă-ntrebi de am sau nu prieteni? Păi nici duşmani eu nu mai am;
În jur e doar indiferenţă şi nu mai sper în ce speram.
Indiferenţa tuturora alăturată de a mea,
Rezultă una generală şi ne-am obişnuit cu ea.
Vezi oameni reci, nepăsători,ce trec pe lângâ suferinţă,
Parc-au uitat că sunt creştini, vorbesc în râs despre credinţă.
Mă înspăimânt când văd că lumea, aproape crede că-i normal,
S-audă zilnic despre drame, de parc-ar fi ceva banal.
Au devenit indiferenţi, cu inima un sloi de gheaţă,
Nimic nu mai tresare-n ei, nu vezi o lacrimă pe faţă.
Şi ne-am îndepărtat enorm, chiar şi de rudele de sânge
Şi-atunci când moare câte-un om, aproape nimeni nu mai plânge.
SPERANŢA
Când decadenţa socială devine un concept de viaţă,
Nimic nu mai e de făcut, pierzania ne stă în faţă.
Şi până nu e prea târziu să căutăm purificarea,
Emoţia în stare pură, doar ea mai poate fi salvarea.
Când farul pentru omenire va fi de la Divinitate,
Va încolţi din nou speranţa de viaţă sacră nu de moarte.
